Teodor Baconschi

Am o carieră diplomatică muncită zilnic, de aproape 15 ani: ambasador la Vatican, Lisabona şi Paris, secretar de stat pentru Afaceri Globale. Am intrat in MAE prin concurs, in 1999, şi am devenit ministru de Externe fără să fi avut vreodată o afliere politică. Doar poziţiile mele de dreapta erau cunoscute din activitatea publicistică. Nu mi le-am schimbat, din 1990 încoace. S-a produs doar o clarificare doctrinară prin adoptarea valorilor creştin-democrate, petrecută după experienţa mea (inclusiv intelectuală) de la Roma.

Deşi am lucrat, ca diplomat, cu multe guverne şi cu toţi cei trei preşedinţi ai României post-comuniste, m-am ataşat de Traian Băsescu, atât ca persoană, cât şi ca politician. El a câştigat atâtea victorii cu sprijinul PD şi mai apoi al Alianţei DA, însă şi cu suportul, după mine esenţial, al elitei intelectuale cu vederi de dreapta. Fără “noi ăştia” – de la 22 şi GDS, până la Alianţa pentru un Parlament Curat, fără societatea civilă, fără Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atâţia alţii, proiectul de reformă a statului şi fixare a ţării în UE şi NATO nu ar fi fost lansat cu atâta legitimitate, entuziasm şi speranţă comună.

Din acest proiect – legat nu atât de noi, cât de o direcţie naţională corectă – mi-am hrănit forţa de a suporta, la schimb, tone de lături, înjurături, mistificări, calomnii, acuze sau chiar boicoturi instituţionale. Şi tot de aceea am decis să intru în PDL, “partidul lui Băsescu”, pentru a încerca şi acolo o reformă reală, bazată de valori şi nu pe interese netransparente. În această logică m-am ostenit să creez Fundaţia Creştin Democrată, în 2010, pentru a oferi PDL şi un think-tank de veritabil membru al Partidului Popular European.

Experienţa din PDL a fost însă complet diferită de aşteptările mele şi ale “intelectualilor” sprijiniţi de preşedintele Băsescu. Am fost, ce-i drept, cooptati, cu rândul, în ultimele două echipe de conducere. Dar onestitatea noastră (niciunul nu a făcut vreodată “afaceri”, nici cu statul, nici altfel) şi adevărurile pe care le-am tot spus, în interior sau în public, ne-au asigurat o antipatie vecină cu ura. Am fost taxaţi drept nerealişti, lipsiţi de “pragmatism”, ni s-au reproşat lipsa de vechime în partid (!), ni s-a spus că suntem ingraţi (partidul ne-a făcut “oameni” şi noi îl criticăm…). Şi multe altele, ejusdem farinae.

Personal, am fost loial cu PDL: am participat la sute de dezbateri TV în numele său, am fost în filiale la locale, am candidat unde m-a trimis partidul, adică la Iaşi, fără niciun ajutor, dar obţinând – într-un oraş complet controlat de USL – circa 10 000 de voturi (cu un scor de 21 %, peste media pe ţara a ARD).

După dezastrul de anul trecut, cu un PDL abulic, delegitimat, acuzat de blat şi lipsit de proiect politic propriu, am decis să depunem propria noastră Motiune la Conventia Extraordinară din 23 martie curent. Am fost convinşi că baza partidului vrea o schimbare de fond. Vrea ca PDL să redevină credibil, deschis, atent la agenda reală a electoratului de dreapta. Ce a ieşit, aţi văzut cu toţii.

Nu cred, la capătul acestei experienţe, că intelectualii – adică oamenii cu educaţie solidă şi, în cazul nostru, cu o carieră profesională relevantă – NU au ce căuta în politica din România. Cred mai mult ca oricând că e nevoie de asemenea oameni, dacă vrem să oprim jaful, incompetenţa, grosolănia, lipsa oricăror reguli, impostura şi iresponsabilitatea. Contactul cu oamenii, cu semenii şi compatrioţii mei mi-a arătat că, în realitate, cei mai mulţi dintre ei îşi doresc ALTCEVA. Şi noi, “Reformiştii” (după cum ne-a numit presa), şi mulţi alţi români şi-au exprimat fără echivoc speranţa că acest ALTCEVA e posibil şi necesar întregii societăţi.

Ce formă va lua această speranţă colectivă în viitorul apropiat ? Lucrăm acum pentru a le da tututor celor care aşteaptă răspunsul cel mai bun.

Câteva evidenţe frapează viaţa politică şi pe toţi cetăţenii îngrijoraţi de starea României. Prima e că fosta dreaptă din Aliaţa DA a defectat ideologic şi moral, unindu-se cu stanga PSD şi cu agenda anti-europeană promovată de Voiculescu-Crescent. PNL-Antonescu e în lesa acestei derive. PDL Blaga e irezistibil atras de acelaşi drum strâmb, imoral şi periculos pentru democraţie. În 2013, Agenda Voiculescu, care preia în fond Visul lui Ion Iliescu (pluralitate în cadrul FSN) se află la putere de un an şi a obţinut 70 % din parlament.

În aceste condiţii, cine poate construi o contrapondere ? PPDD e un partid populist, cu un fals discurs “anti-sistem” şi un lider grizonant, abil, dar gol de orice conţinut, care a magnetizat la OTV 15 % dintre românii mai săraci, sătuli de partidele existente. În rest ? Pe culoarul gol al dreptei nu s-au înscris decât câteva formaţiuni embrionare, ai căror lideri nu pot face mare lucru, mai ales că se luptă unii cu alţii, în public. E vorba de Noua Republică “a lui Mihai Neamţu” (partid proaspăt pornit de jos în sus, cu oameni de calitate, dar fără suficientă notorietate). Şi mai e vorba despre Alianţa Dreptate şi Adevar 2.0., 2.0,. iniţiată de Forţa Civică (“a lui MRU”) şi PNŢCD. Tot “nou născută” este şi Mişcarea Populară, spre care va migra electoratul dur al lui Traian Băsescu şi care va fi lansată cât de curând.

E multă lume sceptică, deocamdată. Forta USL e uriaşă. David e încă mic în faţa acestui Goliath care are ca misiune simularea opoziţiei dreapta-stânga în cadrul unui cartel netransparent, menit să ţină în frâu justiţia, economia şi, dacă se poate, societatea.

Cred că Opoziţia reală, bazată pe valori şi oameni de altă factură moral-profesională, are de parcurs un drum dificil şi imperativ. Dacă va reuşi să se coaguleze, să armonizeze figurile emblematice şi să aducă în faţa românilor o alternativă credibilă, ea va creşte până la a restabili nu doar echilibrul politic global, ci şi statul de drept, directţia europeană sau speranţa că România are, încă, un destin normal, ca stat membru al UE şi NATO.

Cazul Andrei Marga nu mai poate fi tolerat. Omul a schimbat vocatia institutiei numite ICR, pe care o finantam din bani publici. A scos toti directorii performanţi ai filialelor din străinătate, a facut concursuri ilegale de angajare a unei clientele obscure, a deschis aberante filiale INTERNE, folosesete site-ul ICR pentru rafuieli personale, insultă creatori de prim ordin (de la Andrei Pleşu până la romancierul Filip Florian) şi multe altele. Din start, Andrei Marga nu era potrivit pentru această funcţie: nu pentru că este un filozofastru marxist-reşapat, ci pentru că CNSAS a scos la iveală dosarul său de informator al Securităţii comuniste (cu cel puţin două nume de cod).

Când toată elita intelectuală este indignată de comportamentul abuziv al acestui personaj, ce se poate face ? Un singur lucru: presiune publică pentru demiterea lui cât mai grabnică. Dintr-o perspectivă cinică, menţinerea lui Marga în fruntea ICR este binevenită pentru Opoziţie. Enervează liderii de opinie, de la stânga la dreapta, şi dă zilnic măsura unui guvern în care partizanatul devine sinonim al imposturii intelectuale, aşa cum îndepărtarea de orice normă europeană devine program politic. Nu vreau deci să-i dau sfaturi bune dlui Ponta, întru demiterea lui Marga. El trebuie oricum să plece, pentru că înveninează viaţa culturală a unei întregi societăţi, dar şi pentru că şi-a demonstrat de multă vreme inadecvarea, începând cu meteoricul – şi nefericitul – ministeriat la Externe. Dle Ponta, dacă Marga e demis, suntem într-o tipică “win-win situation”:

Vârstele politice nu coincid cu acelea biologice. Şi totusi aud, la colega de partid Elena Udrea, un discurs de exaltare a unei cifre: 40. Ni se spune că la USL a venit generaţia cuadragenarilor şi că PDL trebuie să intre în trend. Problema e alta: liderii USL de 40 plus au preluat tot bagajul negativ al maestrilor în demagogie şi vampirizare a statului “afirmaţi” în anii 90. Mai rău: au dezvoltat defectele acelora, fără să le reproducă eventualele calităţi.

Cine e mai “nou” în politică ? V. Ponta, care e activ în PSD de 10 ani, sau Monica Macovei, care a intrat în PDL acum 5 ani ? Şi cine e mai “proaspăt” în politica externă: unul ca mine, care a asimilat valorile UE şi NATO de când se ştie, demonstrând prin propria acţiune diplomatică această orientare, sau mai junele meu succesor la MAE, dl Titus Corlăţean, care exprima, prin atitudine şi fapte (sau non-acţiuni) bătrâna orientare izolaţionistă ?

După cum se vede, nu vârsta în sine e problema (eu, bunăoară, am împlinit 50) cât calitatea intrinsecă, formarea şi viziunea fiecărui actor politic. Mai e ceva de remarcat: în vreme ce lăudăm Tinereţea (Colgate, plus o doză suspectă de darwinism social), trăim într-o societate dominată de vârstinici inamovibili (de la octogenerul Iliescu, până la septuagenarul Marga). Tinerii, mult lăudaţi din gură, au cele mai puţine şanse într-o lume românească atât de conservatoare, în care ce e cu adevărat nou pătrunde greu sau deloc.

Aşadar, tinereţe să fie, dar în ce condiţii de fond ? .

Recentul conflict al steagurilor, impachetat deja ca incident diplomatic, este încă un exemplu de supapă externă pentru diferite probleme interne nesoluţionate. Exista desigur “fapte” sau “evidenţe”: guvernul lui Viktor Orban e naţionalist. UDMR nu e la guvernare. Criza economică prelungită nu permite respectarea promisiunilor electorale USL. Dincolo de ele avem insă şi alte elemente la fel de semnificative: Ungaria şi România sunt parteneri strategici. UE nu vede cu ochi buni tensiunile dintre statele-membre (unde s-ar ajunge dacă ar fi tolerate ?). În plus, Ungaria e cordonul nostru terestru către Vestul – si chiar restul – Europei.

Pe scurt, MAE român trebuie să-şi execute numărul de “fermitate” şi “demnitate”, fără să exagereze. Aşa cum guvernul de la Budapesta are interesul să nu întindă coarda până se rupe: nu demult, a escaladat cearta cu Bratislava pe tema minoriăţii maghiare, fără niciun rezultat (în afara unor bile negre la UE, asortate cu deteriorarea, pe multă vreme, a relaţiilor de încredere şi cooperare cu statul vecin). Est modus in rebus…

Primesc gratuit, la Fundaţia Creştin Democrată, revista Q Magazine, publicată de Floriana Juncan. E un periodic luxos, care se distribuie prin curieri specializaţi. Orientarea publicaţiei a fost de la început pro-USL. Contributorii sunt diverşi analişti care utilizează jargonul geostrategic şi afişează, printre rânduri, un aer de iniţiaţi. Adesea, chiar în ultimul număr, apar materiale despre SRI şi alte servicii secrete, pentru care e nevoie de mult mai multe fonduri de la buget. Tot aici, putem parcurge datele unui sondaj de opinie care arată că PDL va continua să scadă dramatic, USL va creşte constant, în timp ce PPDD poate sta liniştit, pentru că are în faţa ochilor numai zile senine.

Cititorului i se oferă şi interviuri cu oameni de afaceri de prim plan. Iată, bunăoară, ce spune dl Remus Truică (a cărui fotografie figurează pe coperta numărului curent) despre actualul prim ministru: “Il cunosc pe VIctor Ponta de mult (sic !) şi, chiar dacă este preşedintele unui partid social-democrat, este un lider vizionar, adaptat şi receptiv la dinamica economiei mondiale. În plus, este şi un promotor al politicilor de mediu” etc.

Prin lupa revistei Q, România e o ţară normală, cu un leadership adecvat, un mediu de afaceri satisfăcut şi o elită intelectuală modernă, recunoscută şi utilă. Totul pare o frumoasă poveste de succes. Nu cunosc sursele de finanţare ale revistei, nici tirajul sau costurile de apariţie. Ştiu doar că ea rezistă pe piaţă şi ne oferă o variantă a realităţii de un robust optimism. E un canal alternativ pe care se transmit mesaje atent calibrate, despre o ţară care nu există, dar care trebuie să existe. Fie că ne place sau nu.

M-a sunat o televiziune pentru o reacţie la “atacul” impotriva mea publicat pe… site-ul ICR. Am citit siderat această însăilare de prostii şi o spun clar: nu am luat niciun leu de la ICR, iar cele câteva numiri co-autorate ca ministru de Externe au fost făcute legal, pe baza unor CV-uri solide şi în acord cu ICR, Ministerul Culturii sau, după caz, Academia Română. Şocant e că portalul unei instituţii publice, plătite de contribuabil, e folosit oficial pentru polemici vagi şi atacuri la persoană. Nu puteai citi asemenea parascovenii pe vremea ICR condus de HR Patapievici. In loc sa prezinte o strategie de export cultural, in loc să facă numiri transparente şi să continue programele deja angajate, in loc să se lupte pentru o finanţare mai corectă a ICR, dl Marga Horia Mureşan îşi obligă subalternii să posteze asemenea piese pamfletare, nedemne de o instituţie publică onorabilă. Peste 2000 de personalităţi intelectuale au depus la Parlament o petiţie pentru demiterea dlui Marga care, după ce a făcut toate nefăcutele ca sef al diplomatiei, isi potcoveste nepotii, deschide ICR la Tg Jiu, insulta elita veritabila a acestei tari si se da dupa plop cu dosarul sau de turnator la Securitate.